JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE

Prof. Dr. Florin Mihălțan: “Poate că, într-o zi, eforturile mele de relansare a specialității de pneumologie vor fi înțelese corect”

“Când am preluat primul mandat de președinte, în cursa cu alte specialități,  pneumologia avea o mare  problemă de imagine. Deși specialitatea trecuse, de-a lungul anilor, prin diferite titulaturi, de la ftiziologie, la pneumoftiziologie, ajungându-se, în final, la pneumologie, în realitate, eram, în continuare, în majoritatea orașelor, priviți ca robii unei singure boli și așa eram și tratați de către confrații din alte specialități”. Afirmația domnului profesor Florin Mihălțan sintetizează excepțional provocarea care i-a stat în față nu doar ca președinte al Societății Române de Pneumologie, dar și ca simplu medic pneumolog. Profesorul Mihălțan simbolizează lupta continuă pentru o cauză: plasarea specialității sale pe locul pe care îl merită. Publicând acest interviu excepțional, nu doar că recunoaștem meritele dumnealui, dar oferim un model atât pentru generațiile mai tinere de pneumologi, ci pentru medicii de orice vârstă din celelalte arii terapeutice, care astfel pot aveea acces la un exemplu rar de viziune, dedicare și efort continuu pentru o cauză.

Atunci când trebuie să vorbesc de cariera medicală, sunt foarte multe lucruri de spus. Etapele schimbării și înclinării mele, în adolescență, spre o carieră medicală, au străbătut un parcurs cu multe meandre. Familia mea nu avea aceste conexiuni cu viața medicală, decât prin tatăl meu, care era contabil la un spital din Sibiu, unde la vârsta adolescenței, vedeam deja multe din problemele sistemului sanitar, în perioada comunistă, unde cadrele sanitare erau tratate ca “muncitori sanitari”. Sora mea a îmbrățișat cariera stomatologică.

Atunci am văzut ce înseamnă și ce valoare are “halatul alb”. Eu eram, la momentul acela, la o clasă specială de matematică, la Liceul “Octavian Goga” din Sibiu, o clasă unde științele “exacte” erau punctate primordial. Pregătirea specială, în acest domeniu, a permis ca majoritatea colegilor să intre, fără probleme, în facultăți de profil. Factorul determinant pentru alegerea carierei medicale, dacă ar fi să privesc retrospectiv, a fost și a rămas boala tatălui meu. Ca funcționar, într-o periodă când, în România, toată lumea fuma, tatăl meu era un fumător pasiv nevinovat. Cele 8 ore de muncă îl transformaseră într-un bolnav cu emfizem pulmonar, care gâfâia și, cel mai deranjant, îl făcea noaptea să nu doarmă, să tușească toată noaptea. Eu, dormind, îl auzeam cum se chinuie singur și nu prea știam cum să-l ajut. Ulterior, tot drumul meu, de la înscrierea la facultatea din București, până la etapa de stagiar sau secundar, și cariera de medic pneumolog, a mers în paralel cu boala tatălui, cu progresele terapeutice în acestă afecțiune.

 Examenul de admitere la facultatea de medicină de la București a fost o decizie personală, a unui tânăr care nu știa nimic despre București, despre viața din capitală, care nu ieșise din orașul sau natal până atunci, dar care se temea de competiția acerbă, care exista pe atunci la această facultate și la acest profil. Pentru acest moment, al primului examen de asemenea anvergură din viața mea, am început o pregătire cu aproape 2 ani anterior, cu profesori din Sibiu, dar, în ultimul an, veneam și la București, unde eram testat de meditatori aleși de parinții mei. În paranteză fie spus, efortul financiar al părinților, era imens, cu multe restricții impuse pe alte planuri, datorită bugetului diminuat al familiei. Nu aveam voie să-i decepționez și de aceea, m-am pregătit temeinic pentru acest examen al vieții. Am intrat în primii 50 din 450 de candidați admiși. Am început, ulterior, periplul prin stagiile acelor ani de studenție.

A fost o perioadă frumoasă, dar și în această etapă a vieții, am resimțit efortul imens pe care-l făcea familia mea, ca să mă țină în facultate. De aceea, eram conștiincios (echivalent în limbaj studențesc cu “tocilar”) și nu ratam niciun curs. Pe perioada studenției, au fost personalități care mi-au marcat destinul profesional, unii prin elocință și modul doct în care abordau subiectele, alții, prin apropierea de studenți și înțelegerea problemelor lor. Dintre aceștia aș remarca: prof. Repciuc, prof. Doina Onicescu, Prof. Bruckner (seniorul), prof. Pompiliu Popescu. Am avut și prima experiență și trăire, în calitate de pacient, în contact cu serviciile spitalicești, având, în anul întâi, o hepatită epidemică. Erau anii când, pentru această boală, erai izolat, în spital, 2-3 săptămâni. O experiență traumatizantă, într-un fel.

Varianta integrală in ediția tiparită.