JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE

Prof. Dr. Maria Moța: “Am încercat, în tot cursul carierei, să respect cu sfințenie un jurământ personal. Mult mai dur decât cel al lui Hipocrate”

Doamna profesor Maria Moța este președintele ales al Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, dar și unul dintre cei mai implicați lideri de opinie din diabetologia românească. Înainte de a-și începe mandatul de președinte la Societate, am provocat-o pe doamna profesor Moța la un moment de bilanț și la un exercițiu al așteptărilor. A acceptat să privească în trecutul, prezentul și viitorul specialității, care în ultimele decenii și pentru mult timp de acum încolo se împletesc cu destinul său profesional. Pentru doamna profesor Moța, medicina este o chestiune de vocație, de destin și de Jurământ. Personal și al lui Hipocrate, pe care îl respectă cu sfințenie.

Cred că a fost un destin alegerea carierei medicale. De când mă știu, m-am comportat ca un medic: mi-a plăcut să ascult problemele tuturor și să-i ajut; mergeam cu o plăcere incredibilă la medic, de câte ori aveam probleme, cunoșteam toate suferințele medicale ale celor din jur și încercam să îi ajut. Ideea de a-i susține pe cei aflați în suferință a crescut exponențial cu vârsta; copil fiind, tatăl meu a demarat lupta cu o boală grea, necesitând peste 20 de intervenții chirurgicale. Am gândit atunci și am încercat, în tot cursul carierei, să respect cu sfințenie un jurământ personal, mult mai dur decât cel al lui Hipocrate. Am încercat să dărâm toate barierele ridicate de viață, începând cu opoziția părinților mei, care mă considerau un copil prea zburdalnic pentru a deveni medic; apoi, medicul meu de familie mi-a spus că medicina este foarte grea și nu îmi recomanda să îmbrățișez o astfel de carieră; aceste argumente m-au îndârjit foarte mult și în mintea mea de copil era tot mai clar că voi urma medicina.

Dirigintele meu și în același timp profesorul meu de biologie, Sandu Gheorghe, un profesor model, care mi-a marcat viața, a fost singura persoană care a descoperit în mine calitățile viitorului medic și mi-a recomandat insistent să devin medic. Nu am avut un model printre rudele apropiate, nu știam ce înseamnă a fi medic, dar simțeam că înseamnă un alt mod de a trăi, nu o meserie. Nu am avut nicio altă dorință sau opțiune. Mergeam des la medic, uneori exagerând acuzele, și îmi plăcea să urmăresc pacienții și doctorii. Mă bucurăm mult când vedeam fețele medicilor, luminoase, dar și preocupate în același timp. Nu m-am temut niciodată de boală, ci de reacția pacientului și a familiei la boală. Îmi imaginam, pe atunci, cât de frumos ar fi ca pacientul să își expună suferința cu încredere, iar medicul să fie deschis, să nu uite să zâmbească și să privească pacientul în ochi.

Varianta integrală in ediția tiparită.