CONGRESUL FEDERAŢIEI ROMÂNE DE DIABET, NUTRIŢIE ŞI BOLI METABOLICE

Terapia add-on precoce la pacienţii necontrolaţi prin monoterapie

Diabetul zaharat de tip II este o boală cronică, progresivă, al cărei management pe termen lung prezintă multipe dificultăţi. Principalele clase de antidiabetice orale includ agenţi care stimulează secreţia de insulină (sulfonilureice), care reduc producţia hepatică de glucoză (biguanidele), care întârzie digestia şi absorbţia carbohidraţilor la nivel intestinal (inhibitorii de alfa-glucozidază) sau reduc rezistenţa la insulină (tiazolidindionele).

Antidiabeticele orale sunt heterogene din punctul de vedere al modului de acţiune, al eficacităţii, al profilului de siguranţă şi al tolerabilităţii. Nevoia frecventă de a îmbunătăţi terapia prin adăudarea altor medicamente, din grupe mai recent introduse pe piaţă (cum ar fi inhibitorii de DPP-4), reflectă pierderea progresivă a funcţiei celulei beta-pancreatice, adesea în prezenţa insulino-rezistenţei pe fondul instalării obezităţii.

Pentru majoritatea pacienţilor cu diabet zaharat aflaţi sub monoterapie, rămâne o provocare atingerea ţintelor glicemice optime, cu risc major de dezvoltare a complicaţiilor. În acest context, pacienţii care nu pot fi controlaţi de monoterapia cu metformin pot să beneficieze de terapia add-on precoce. Valorile glicemice ideale se obţin doar atunci când FPG şi PPG, alături de nivelul HBA1c, sunt controlate. Atingerea obiectivelor glicemice, potrivit studiilor, se însoţeşte de reducerea riscului pentru evenimente microvasculare. Majoritatea terapiilor orale cunoscute până acum în diabetul zaharat de tip II se însoţesc de efecte adverse, precum câştigul ponderal şi hipoglicemia.

Nivelul adecvat d HbA1c se poate atinge prin modificări ale stilului de viaţă, alături de combinaţia terapeutică optimă, controlul glicemic putând fi cel mai bine obşinut prin folosirea unor agenţi capabili să ţină sub control în acelaşi timp şi FPG şi PPG.

Tratamentul pacienţilor cu diabet zaharat cu medicamente din familia incretinelor reprezintă unul dintre instrumentele de bază, centrale, pe care le are la dispoziţie astăzi clinicianul. Acest tratament este la fel de eficient ca oricare alt antidiabetic oral cunoscut şi mai sigur decât sulfonilureicele, atuncând când se evaluează incidenţa evenimentelor hipoglicemice.