Arhiva | | Arhiva editia tiparita | SEPTEMBRIE 2012


JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE

Prof. Dr. Christian de Duve: “Primul lucru important în viaţă este să-ţi alegi bine părinţii. Iar al doilea, pentru că primul e dificil, e să-ţi alegi profesorii”


Profesorul Christian de Duve simbolizează prin el însuși originile vieții. O temă pe care a abordat-o la pensie, în urmă cu 30 de ani, și pe care o slujește într-un mod cât de poate de profesionist și acum, la peste 95 de ani. Da, profesionist, pentru că profesorul are o agendă de cercetare, de publicații și de manifestări în domeniu pe care o respectă la milimetru.

Dar dincolo de toate, profesorul Christian de Duve vorbește despre George Emil Palade așa cum nu am auzit încă vreun român să o facă. Încă o dovadă că mulți dintre noi își aleg bine părinții și mentorii, dar greșesc flagrant alegând țara.

- Ştii, ultima mea vizită în România, cred, a fost când am fost numit membru (de onoare, n.r.) al Academiei Române. Dar înainte de asta am fost cu Palade şi cu alte persoane, am stat câteva săptămâni pentru un fel de simpozion. Asta era pe vremea lui Ceauşescu şi îmi amintesc că am fost primiţi de către d-na Ceauşescu, deoarece ea dăduse bani pentru acest simpozion – şi era om de ştiinţă, cred, sau un fel de chimist… în orice caz, am întâlnit-o pe d-na Ceauşescu, dar (râde) nu cred că merită pomenit în revista dvs.

- Acel institut a fost înfiinţat cu sprijinul comuniştilor, există şi astăzi, şi a fost un lucru bun pentru ţară.
- Aşa este. Nicolae şi Maria Simionescu au fost cei care au pus bazele acelui institut şi la momentul respectiv aveau bani de la guvernul comunist, ca să înfiinţeze institutul.

- Deci a fost un lucru bun.
- Da, bineînţeles. Aşa, întrebaţi-mă şi am să văd dacă pot să răspund.

- Aş dori să vorbim despre cariera dvs., de la începutul ei...
- Şi vreţi să vorbim despre George Palade…

- ...Și să vorbim despre George Palade, dar pentru început aş vrea să ştiu cum v-aţi început cariera ştiinţifică. Cum a început pasiunea dvs. pentru chimie, pentru biochimie...
- E o poveste lungă. Doriţi întreaga poveste, întreaga mea viaţă? (râde) Când eram student la medicină – asta era acum 78 de ani, în 1934 am intrat la Facultatea de Medicină – am lucrat ca asistent într-un laborator de cercetare. Mulţi studenţi la medicină îşi petreceau timpul liber în laboratoare de cercetare...nu erau plătiţi pentru asta, ştiţi, o făceau doar de distracţie. Eu am început într-un laborator de fiziologie şi am devenit interesat de acţiunea insulinei. Şi vreme de 12 ani, singurul meu scop în viaţă a fost să elucidez modul de acţiune a insulinei asupra ficatului. În timpul războiului m-am hotărât să studiez chimia, deoarece am simţit că genul acela de tehnici care erau folosite în laboratorul de fiziologie erau prea simple pentru o problemă atât de dificilă şi am considerat că asta este o problemă de biochimie. De aceea, m-am întors la şcoală şi am studiat chimia, iar după război am lucrat în câteva laboratoare de biochimie de prestigiu: laboratorul lui Hugo Theorell, în Suedia, apoi cu Carl şi Gerty Cori în Statele Unite, unde am lucrat cu Earl Sutherland – toţi patru au fost laureaţi ai Premiului Nobel, aşa că am avut profesori buni.


Astfel, când am pus bazele laboratorului meu din Leuven, în 1948, la universitatea mea, am considerat că în sfârşit pot rezolva problema insulinei. Iar doi ani mai târziu, problema insulinei a fost abandonată, deoarece m-am confruntat cu un fenomen ciudat, pe care l-am denumit „misterul enzimei ascunse”. Îmi plac poveştile detectiviste, a trebuit să rezolv acel mister al „enzimei ascunse”, care s-a dovedit a fi fosfataza acidă. Ei bine, o mare parte a muncii mele de cercetare s-a încheiat cu descoperirea lizozomilor şi apoi cu descoperirea peroxizomilor. Şi aşa, de fapt nu am rezolvat niciodată problema insulinei, pentru care am studiat şi m-am chinuit 12 ani.

- Nu e rezolvată nici până în ziua de astăzi.
- Nu este, ştiu. (râde) Mă aşteaptă pe mine! Trebuie să mă întorc la ea.

Varianta integrală in ediția tiparită.